VISELE LUI FALCO

Autoare Maria Giurgiu

 

 

   E trecut de miezul nopții și mâine trebuie să ajung devreme la aeroport, fiindcă am o cursă către București, dimineața. Somnul rătăcește pe cărări de stele, năuc și a uitat cu totul de subsemnata. Ce pot să fac, dacă nu reușesc să închid ochii? Deschid leptopul și încep să explorez lumea virtuală. Pe cale îmi încrucișez pașii cu alte creaturi crepusculare, păsările de noapte ale webului, cum obișnuiesc eu să îi numesc.

Mi-i imaginez pe unii ca niște bufnițe solitare, obișnuite să scruteze printre ramurile webului nocurn, cu ochi făcuți să măsoare adâncimile întunecate, un fel de detectivi iscoditori, hămesiți de secretele altora și de adrenalină. Alții, ca prădători cu pași vătuiți ce detectează urmele prăzilor predestinate, cu nasuri fine, vexate iar alții, care sunt cei mai numeroși în viziunea mea, somnambulii, curioșii dornici să încerce marea cu degetul, niște peștișorii în căutare de hrană, și senzații tari și inedit, predestinați din născare să muște momeala cu ușurință. Aceștia în mod inexorabil sfârșesc drept hrană prădătorilor de tot felul, care le seacă creditele bancare amețindu-i cu miraje imposibil de înfăptuit.

De pe o rețea de socializare pentru single mi se întâmplă să-mi încrucișez pașii virtuali cu diferite specii de prădători. Profitând și eu de influxurile și energiile astrului

nocturn care într-o oarecare măsură îmi ascute pănă la rafinament acuitatea instinctului de vietate crepusculară, mă arunc nesăbuit, în duel. Terenul lumii ce se ascunde în umbre și ambiguitate e înșelător pentru că nimeni și nimic nu e ceea ce pare. O fac dintr-o curiozitate nestăvilită de a sonda în profunzime mentalitățile și psihologia visătorilor incurabili ce caută cu lumânarea noi belele în care să se implice, a prădătorilor și păsărilor nocturne din spatele măștilor lor carnavalești ce bântuiesc această lume virtuală a tuturor posibilităților, un fel de Americă virtuală în care fiecare nou venit visează că a nimerit pe tărâmul făgăduinței, sperând să descopere aurul viselor sale.

Sunt născută in zodia scorpionului. Inexorabil influxurile marțiene și cele plutoniene deopotrivă, mă împing în căutare de cai verzi, exaltând în mine impulsuri de războinic și explorator al tenebrelor și o irezistibila atracție spre a scormoni în mlaștinile obscure, ale netimpului, după o realitate ascunsă ființelor umane.

Eu nu sunt dispusă să accept drept realitate, doar lucrurile ce le percep cu ochii mei miopi pe deasupra, obișnuiți să vadă la lumina soarelui pământean cu ajutorul dioptriilor. Țin morțiș să-mi antrenez ochiul interior să se deschidă și am impresia că uneori chiar reușesc să pătrund cu privirile dincolo de cortina timpului. Mi se pare că pipăi efectiv cu ochiul ăsta magic și atoatevăzător ceea ce nu pot vedea alții ceea ce mă stimulează grozav să mă avânt în valurile unui ocean fără margini, unde timpul nu mai are nici o putere să mă limiteze.

De acum nu mă mai deranjează întârzierea somnului. Mă simt precum peștele în apă.

*

Spiritul meu a pornit pe aripa unui vis crepuscular, într-o lume de dincolo de granița vremurilor, o lume care îmi pare cunoscută dintr-o copilărie îndepărtată sau dintr-o viață uitată. În mâna mea s-a metamorfozat un obiect ciudat, alb argintiu, de forma unei furci cu trei craci. Are aspectul unui trident. E făcut dintr-un material cu o textură asemănătoare pielii mele, cu o piatră opalescentă în vârful cracului din mijloc, care e puțin mai lung. Subconștientul îmi sugerează, că acea piatră fără strălucire, dar în care simt pulsând o lumină vie, nu e un obiect oarecare, ci o parte din mine iar miezul ei ascunde o energie vitală. E cu certitudine o armă, un fel de inimă, care ascunde în sine memoria mea milenară și taina unor vieți anterioare. Deja știu încotro mă îndrept și ce caut, grație obiectului acesta, atât de straniu.

Mă simt liber, puternic și dimensiunile corpului meu și-au mărit proporțiile considerabil, și forma. Brațele mi-au devenit aripi imense, ca ale dragonilor din legende, cu care mă avânt în zbor prin văzduhul lumii crepusculare.

Îmi văd pielea de pe brațele-aripi. E albă ca argintul picurat de razele lunii, acoperită de solzi groși asemenea unei platoșe, asemănătoare furcii cu trei craci care o țin în mâna stângă, întinsă înainte ca pe un fel de navigator GPS. Tridentul-GPS mă ghidează de la sine, către ținta spre care mă îndrept și unde știu, că sunt așteptat de alte ființe asemănătoare mie. Sunt conștient că nu mai sunt Falco omul pământean și m-am transformat în ceea ce am fost la începuturi, anume o ființă inteligentă, puternică, prevenient dintr-o altă lume foarte îndepărtată și misterioasă. Străbat distanțele cu viteza gândului către tărâmul meu de la miazănoapte.

După noua înfățișare sunt o ființă, draco alb.

Ochii mei sunt adaptați cu întunecimile crepusculare, par un fel de telescoape cu care reușesc să disting peisajul până la mari depărtări. Am coborât pe un pământ la marginea unui ocean, cu valuri negre-cenușii ce se izbesc amenințător de colții reliefului stâncos, care se înalță direct din apele de întuneric. Copacii au frunze albăstrui, confundându-se cu cețurile ce năvălesc de pe piscurile stâncilor, asemeni unor torenți tăcuți.  Soarele e palid și făra strălucire, iar razele sale au culoarea galben albăstrui, țesute parcă, din fum. Lumina lor e albăstrui argintată, cu halou, ca o ceață subțire. Soarele acesta de fapt, reflectă culoarea și lumina crepusculară asupra reliefului, copacilor și ierbii, și chiar și asupra zidurilor crenelate și asupra turnurilor cetății fantomatice, care o zăresc pe o culme, și către care mă îndrept din instinct, ca o chemare ancestrală.

Plutesc deasupra turnurilor unui castel, apoi cobor, când turnul se deschide la atingerea vârfului tridentului din mâna mea, prevăzut cu o piatră albă opalescentă, în mijloc. În momentul contactului cu vârful turnului, piatra împrăștie împrejur o lumină opalescentă, care se estompează peste toată imensitatea edificiului și peste platoul rotund ce se deschide deodată, sub picioarele mele. Pe platou sunt mulți reptilieni, majoritatea însă, cu piele de culoare gri, alții maroni, de două ori mai mari ca dimensiune, decât grii. Cei

asemeni mie aveau circa șase metri înălțime, maronii erau de două ori mai înalți și păreau și cei mai puternici, fapt pentru care majoritatea gărzilor erau dintre ei.

Doi dintre cei maroni înarmați cu câte un trident pe măsura dimensiunii lor m-au încadrat ca pe un prizonier și platforma la un semn al lor a început să coboare. Am ajuns într-o sală imensă, în mijlocul căreia tronează o altă platformă rotundă dintr-un material galben strălucitor, pare de aur, în mijloc cu un jilț, imens, încrustat cu diamante cu forme perfecte, de o mărime impresionantă. Jilțul e cu siguranță un tron regesc, cu o coroană imensă de aur încrustată cu diamante așezat pe partea din mijloc a spătarului, încadrat de ambele părți de doi tridenți de dimensiuni mult mai mari decât al meu. Pe vârfurile din mijloc sunt aceleași pietre opalescente, în interiorul cărora zăresc, pulsiuni luminoase, vii.

Draconienii cei mai mari ca dimensiune de culoare maron, unii au ochi negrii, scânteietori spre deosebire de ochii mei, care sunt de un albastru luminos ca de altfel ai majorității reptilienilor albi.

Căpetenia lor e unul din specia celor albi. Îi recunosc rangul. Deși așezat pe tronul său impunător îmi dau seama că e unu din cei mari. E cel mai bătrân dintre toți și este foarte înalt, depășind doisprezece metri.

Când am fost împins în fața sa de către cele două gărzi ce m-au însoțit de la sosire și aproape aruncat pe podea, m-am ridicat imediat smulgându-mă din strânsoarea lor și arucându-le priviri furioase, m-am postat în fața tronului, fixându-l cu privirea pe rege.

Mă fixa la rându-i cu priviri încruntate și abia ce

l-am văzut, mi-am amintit că era tatăl meu.

 

 ( Din volumul  de povestiri fantastice ,,Valea Umbrelor”  Autoare -Maria GIURGIU, apărut în anul 2023  la editura CERVANTES )

VALEA UMBRELOR ( povestiri fantastice) Autoare Maria Giurgiu publicat la Editura CERVANTES -2022, reeditat 2023

 E ultimul meu volum  în proza. apărut la finalul anului 2022, și reedital la începutul anului 2023 și lansat la Casa de cultura Schiller  în  luna martie 2023. 

Câteva Vorbe și păreri  despre conținutul volumului aflați din Prefețele  la volum ale Unor distinți Autori și critici literari ai literaturii române contemporane, cărora le mulțumesc și cu aceasta ocazie!

Cartea costa 30 lei pentru cine doreste sa o achiziționeze de  la autoare direct mail  margo65.ansutz@gmail.com 

sau din libraria Online a editurii CERVANTES (fosta Insapirescu) unde gasiți expuse și alte volume ale Autoarei și ale altor autoriapăruți la acesastă editură!

                      Hieroglife

(Către cititori, un cuvânt înainte, de Florin Grigoriu)

 

       Dragi călători în această carte,

   Ați venit în gara Literatura Altfel și, privind Mersul trenurilor, vedeți că este unul chiar acum, spre Utopia, spre Lumea Basmului și spre Tărâmul, de n-ar fi, nu s-ar povesti.

   Puteți urca în acesta sau lăsându-l, să mergeți cu celelalte, de care doriți a ști când și cum sunt. Ele se numesc: VALEA UMBRELOR cu 19 vagoane, FRĂȚIA DRAGONILOR ȘI INTRATEREȘTRII, cu 17 vagoane, COȘMARUL, cu 7, VISELE LUI FALCO. Acesta are doar clasa I, un vagon cu 5 locuri. Mai sunt în alte direcții: LOGODNICUL DE PE MEETIC cu zece vagoane, VACANȚĂ EZOTERICĂ, un rapid cu 6 compartimente; TOAMNE CONTAMINATE automotor, fiind doar cu un vagon și LUMEA A INTRAT PE ORBITA POVEȘTILOR UITATE, un autotren pe o pernă de aer eminescian.

  Pentru că ”Tainele se vor dezvălui când va trebui”, nu pot a spune ce sunt, cum apar interioarele, cine sunt ceilalți pasageri, dar pentru schimbare de,,, paradigmă, pot a vă spune un poem:

      O-ntâmplare cu-n pitic

      - Unde-i casa mea?

      Un pitic se întreba.

      - Ce-i cu tine? Ești răcit?

      Ori cumva te-ai rătăcit?

 

     - Vântul m-a luat pe sus,

     Nu știu el unde m-a dus,

     Casa mea este-ntr-o nucă...

     Cine știe să mă ducă?

 

     Ana-Sofia, mititica,

     A spus: - Știu! E la bunica

     În grădină are nuci.

     Uite, pe-acolo să te duci!

 

-         Mulțumesc, fată frumoasă,

     Pe seară voi fi acasă.

    Am plecat. Vă mulțumesc.

    Merg încet, nu obosesc.

        Despre ce este vorba în poemul meu, ori despre ce se povestește în opera scriitoarei Maria Giurgiu,  nu vreau a spune, pentru este vorba de o carte de proză, cu altfel de întâmplări, cu o altă armonie a narativității, a bucuriei scrierii unor ciudate fapte, când în lumina puternică a luminii pământene, când în lumina soarelui interior, a ființelor eterice, altcum făurite, subpământene, oarecum absurde, din alte alcătuiri, dar enigmatice, păzite adică, iar explicitarea mea n-ar aduce decât sporiri de enigme.

     Oricum, cunoaștere cetății, structurii centrale, esență a scriiturii, claritatea există, iar lumile, pentru că sunt descrise mai multe lumi, tangente, secante, concentrice, paralele, precum miezii în nucă, legate interesant, logic/ chiar și paralogic între ele.

     Întreaga carte este un labirint, o cale de inițiere în lucruri despre care se vorbește în șoaptă, o hieroglifă, o scriere secretă găsită pe hrisoave și hărți ascunse în peșteri sau lăzi, în beci, într-un alunecuș în alte lumi, dincolo de poarta văzului ori a somnului-visului.

     Înțelegerea binelui și a răului prin călătorie este subiectul povestirilor, ținând de lumea basmului, o lume imediat existentă lângă noi și de care aflăm mereu câte ceva (E suficient a urmări presa ”Știință și tehnică”, ”Lumea misterelor”, ”Diamant”, ”Formula As”. ”Costea News” etc. ori a vedea emisiuni la diverse televiziuni și a citi mult.)

     Azi basmul este trăirea continuă în aventură în lumi paralele, în mister, în vrăji și în vis, în iluzoriu și totuși în trezie-visare.

     Nimic nou sub Soare, de la Homer cu ”Odiseea” și întâlnirile sale cu alte ființe pe drumul întoarcerii spre Itaca și până la călătoriile și întâmplările ciudate, descrise în călătorii pedestre ori călare, ori cu mașini diverse, de exemplu cu-n hiperboloid, cu o corabie, ori cu o ghiulea a unui tun (Dăm un nume totuși, pe Jules Verne (spre Lună, dar și în adâncul Pământului), cum și descrierile lui Anestin, Felix Aderca, Adrian Rogoz, Asimov, Lem, Vladimir Colin și toată lumea SF-ului românesc, cu autorii ei din București, Iași, Timișoara (Într-o vreme, insulele de creativitate, de cunoaștere, inițiate de Alexandru Mironov)

     Și totul este nou...Dovadă și această carte  de autoarea Maria Giurgiu, cu o gândire speculativă calitativ și cantitativ aparte, știind paza concretă/ secretă a cuvintelor care spun-nu spun, lasă necunoscutul să se întrezărească, să staționeze în preajmă, să te învăluie discret, înțelept să te convingă de existența sa, pentru că nu degeaba scrie că totul este o poveste întru memoria, ”bunicii mele, care a fost o vrăjitoare faimoasă. înțelegea și graiul păsărilor și al viețuitoarelor pădurii, deși nu mi-a mărturisit niciodată

toate secretele sale”

      Scrisul are vioiciune, plenitudine, pază secretă, sens, unicitate.

       Cred că lucrurile acestea au fost sesizate și de juriile unor concursuri, la care prozatoarea a participat, câștigând aprecieri pentru pluralitatea subiectelor, conturarea personajelor (dăm din această carte, aleatoriu, niște nume: Gabriel Dacian, profesor de istorie și muzicolog, Iris- naratoarea, Cătălina, Harapu, Ariana, Luana, Ileana, Patriarhul, Toni, Cristi, dar și personaje colective - eterieni, titani, dragoni (recent am citit un roman cu-n dinozaur pitic de Hațeg, de Elena Călugăru-Baciu, altă misterioasă și plină de surprize povestitoare-romancieră) Veghetori, intra-tereștri, extra-tereștri, fantome, spirite, vâlve, reptilieni, umbre, uriași...), locuri de poveste, de atingeri și neatingeri de știința de zi de zi, de obiectivitate argheziană (în sensul vreau să văd!).

     Cartea se încheie cu un eseu, care spune altfel ceea ce a văzut într-o sclipire a clipei tainei, scriitorul bucureștean Iulian Nuțu, alt iubitor al tainelor ipoteșteanului, celui care a scris, printre alte avataruri și ”!Geniu pustiu”: 

     ”După viscol- prima cărare la Bellu-/ spre mormântul lui Eminescu.”

    Nu ne propunem nimic a vorbi despre ultima a proză, citiți-o și ca un poem în proză, dar remarcăm (Nu spun, dar zic!) noblețea atingerii, neatingerii misterului creator, cum și în celelalte alcătuiri prozastice.

     Cartea este o construcție, din multe puncte de interes, o pictură din tușe de culoare, din puncte formând, creionând un spațiu (de fapt locuri, tărâmuri) aparte rafinament, care te duce, te captivează, te intrigă și te face, cu tact, a spune: Totul este posibil!

      Și astfel ai spus că există plăcerea povestirii, buna intrare în spațiul ascuns, în vrednicia eliberării minții de prejudecăți, de convenții și a crede în ceea ce spune prozatoarea, dincolo de amatorii de turism azi-aici-acum, dar fără scări coborâtoare, precum personajele/ eroii din basmele lui Petre Ispirescu pe alte tărâmuri (citez un rând din carte” ” VALEA UMBRELOR e hotar, între două

dimensiuni paralele”), unde nu există funcționari și birocrați, critici literari care cred că doar ceea ce spun sau au spus ei există (sunt personaje care desființează misterul, proza de ficțiune, dar și pe cea naturalistă, directă, ba exaltă pe cea scabroasă, vezi doamne, aceasta a fost interzisă! Și doar ei au voie a decreta cine și ce și cum să scrie, oniric, baroc, doric, corintic, textualist, adică furâcios de la alții etc.), dovezi fiind câteva istorii literare unde asemenea cărți nu există..., deși au și au avut un succes imens la public (un exemplu, Mihai Grămescu, un coleg de grup strălucitor, literar, grup unde există și scriitorul George Terziu, pe al treilea las cititorului plăcerea adăugirii. A nu uita 1-3-5-7-11 sunt nume prime, deci se poate adăuga mai multe nume!) 

     Domnul să v-ajute! Cerul să vă sprijine! Să vă ocrotească, să înțelegeți existența și altor lumii, ”locuințe ale Domnului”, nu numai aceasta!

     ”Fata care moștenise darul bunicii de a vedea lucruri nevăzute de alții”, după cum scrie altunde scriitoarea Giurgiu Maria, le prezintă și aici, cum și altunde, iar datoria noastră este a o citi, reciti și a-i mulțumi pentru curajul de ale transcrie din sufletul și viziunile sferei sale de cristal, harul literar, pentru că merită scrisul său, spre binele și ”victoria în această aprigă luptă” (((de care))) ”depinde însăși viața și continuare existenței oamenilor pe aceste meleaguri, cât și ale altor vieți ascunse în adâncul muntelui”, apelor, tuturor locurilor văzute și nevăzute.

                             Florin Grigoriu, cititor, 25 iulie 2022

 2-     Maria Giurgiu – Valea umbrelor (Povestiri fantastice)

 de Lucian Gruia

 

 

În viaţa spirituală a omului, în condiţii normale, imaginarul este la fel de important ca şi realul.

Fenomenul a fost remarcat de filosoful francez Gaston Bachelard care afirmă că realul este necesar în relaţiile cu semenii şi cu realitatea obiectivă, iar imaginarul este important în artă şi generează realitatea subiectivă.

Continuând mediţaţia, observăm că imaginaţia este factorul cel mai important al creaţiilor spirituale. După acelaşi gânditor, imaginaţia creatoare este valoarea psihică fundamentală a omului, întrucât nu putem crea decât ceea ce am imaginat mai întâi: „suntem creaţi de reveria noastră”. (Gaston Bachelard - Psihanaliza focului)

Imaginarul acesta are mai multe trepte în artă. Unele trepte ţin de verosimil, altele de oniric, iar ultima treaptă aparţine fantasticului.  Aici, în fantastic, legile fizice, spaţiul şi timpul sunt relative.

Să urmărim apariţia fantasticului în prozele scurte ale Mariei Giurgiu.

Proza care conferă şi titlul volumului, mă duce cu gândul la basmul lui Petre Ispirescu – Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în care apare o „Vale a plângerii”, în care Făt Frumos este cuprins de un dor neţărmurit de familie şi de casă şi se întoarce în localitatea natală ştiind că va muri. În povestirea Valea umbrelor, Maria Giurgiu închipuie un spaţiu paralel cu al realităţii noastre, situat într-o pădure blestemată. Un grup de adolescenţi vor să descopere misterul şi pătrund în pădurea cu pricina. Eroina, care manifesctă sensibilitatea unui medium, alunecă într-o vale şi ajunge în lumea pralelă care nu este decât Valea umbrelor. Aici vede cum un cuplu de îndrăgostiţi, dintre prietenii cu care a venit în excursie, sunt ucişi de doi căruţaşi infernali care voiau să violeze fata. Eroina nu poate să ţipe şi când reuşeşte, Valea umbrelor dispare şi ea îşi regăseşte toţi colegii sănătoşi, aşa cum au venit în excursie.

Frăţia dragonilor şi intratereştri este inspirată de legendele legate de localitatea Roşia Montana, al cărei aur şi alte minereuri nefieroase sunt exploatate cu cianuri care lasă în urma tratementului un dezastru ecologic. Fantasticul izbucneşte când legendele spun că în galeriile subterane există schelete de uriaşi care au populat în vechime aceste locuri. Maria Giurgiu îşi închipuie că există aceşti titani în formă fizică perfectă, adormiţi de secole şi care, în caz de cataclisme care distrug omenirea, se trezesc şi o repopulează.

Un grup de tineri, sub îndrumarea profesorului Dacian, se organizează într-o societate iniţiatică a Dragonilor care să cereceteze aceste ipoteze cât şi să protesteze împotriva Corporaţiei care exploata aurul prin spălare cu cianuri.

Dragu, liderul frăţiei Dragonilor, descoperă într-o galerie subterană un scrin cu documente imemoriale pe care le predă profesorului Dacian şi datorită cărora regiunea Răşia Montana va putea fi  declarată un sit arheologic şi exploatarea minieră închisă.

Alături de Frăţia dragonilor, la idealurile acesteia se alătură extratereştri buni, din rasa Intratereştrilor care se opun extratreştrilor răi care urmăreau distrugerea titanilor din subteranele de la Roşia Montană pentru a nu mai repopula planeta şi a le lăsa lor locul.

În celelalte povestiri: Coşmarul, Visele lui Falco, Logodnicul de pe Meetic, Vacanţa ezoterică, Toamne contaminate – fantasticul izbucneşte la fel de surprinzător ca în cele două texte prezentate.

În final, trebuie să analizez succint povestirea cu care se încheie cartea: Lumea a intrat pe orbita poveştilor uitate (Dedicată Demiurgului universului poeziei româneşti, nemuritorul Eminescu).

Eminescu este comparat cu Demiurgul universului fizic, care, îndrăgostit de Venera, o imortalizează transformând-o în planeta Venus. La fel, poetul nostru naţional îşi imortalizează dorul pentru femeia iubită în Luceafărul.  Dar n-a fost să fie. Constantin Noica dă explicaţia. Pentru ca fiinţa să ia naştere, este nevoie de un general şi de un particular care îşi dau determinaţii care să se prindă. În Luceafărul, generalul este Hyperion iar particularul este Cătălina. Determinaţiile lor nu se întâlnesc, Luceafărul fiind nemuritor, iar femeia muritoare.

                                                          *

                                                      *     *

În volumul Valea umbrelor, Maria Giurgiu dă dovadă de un imaginar fabulos. Lumi paralele, extratereştri, răpiri misterioase etc. ne incită meditaţia. Fantasticul izbucneşte totdeaua surprinzător, punându-ne pe gânduri. Stilul este direct, limpede, colocvial. Cartea se citeşte cu interes.

Lucian Gruia