VALEA UMBRELOR ( povestiri fantastice) Autoare Maria Giurgiu publicat la Editura CERVANTES -2022, reeditat 2023

 E ultimul meu volum  în proza. apărut la finalul anului 2022, și reedital la începutul anului 2023 și lansat la Casa de cultura Schiller  în  luna martie 2023. 

Câteva Vorbe și păreri  despre conținutul volumului aflați din Prefețele  la volum ale Unor distinți Autori și critici literari ai literaturii române contemporane, cărora le mulțumesc și cu aceasta ocazie!

Cartea costa 30 lei pentru cine doreste sa o achiziționeze de  la autoare direct mail  margo65.ansutz@gmail.com 

sau din libraria Online a editurii CERVANTES (fosta Insapirescu) unde gasiți expuse și alte volume ale Autoarei și ale altor autoriapăruți la acesastă editură!

                      Hieroglife

(Către cititori, un cuvânt înainte, de Florin Grigoriu)

 

       Dragi călători în această carte,

   Ați venit în gara Literatura Altfel și, privind Mersul trenurilor, vedeți că este unul chiar acum, spre Utopia, spre Lumea Basmului și spre Tărâmul, de n-ar fi, nu s-ar povesti.

   Puteți urca în acesta sau lăsându-l, să mergeți cu celelalte, de care doriți a ști când și cum sunt. Ele se numesc: VALEA UMBRELOR cu 19 vagoane, FRĂȚIA DRAGONILOR ȘI INTRATEREȘTRII, cu 17 vagoane, COȘMARUL, cu 7, VISELE LUI FALCO. Acesta are doar clasa I, un vagon cu 5 locuri. Mai sunt în alte direcții: LOGODNICUL DE PE MEETIC cu zece vagoane, VACANȚĂ EZOTERICĂ, un rapid cu 6 compartimente; TOAMNE CONTAMINATE automotor, fiind doar cu un vagon și LUMEA A INTRAT PE ORBITA POVEȘTILOR UITATE, un autotren pe o pernă de aer eminescian.

  Pentru că ”Tainele se vor dezvălui când va trebui”, nu pot a spune ce sunt, cum apar interioarele, cine sunt ceilalți pasageri, dar pentru schimbare de,,, paradigmă, pot a vă spune un poem:

      O-ntâmplare cu-n pitic

      - Unde-i casa mea?

      Un pitic se întreba.

      - Ce-i cu tine? Ești răcit?

      Ori cumva te-ai rătăcit?

 

     - Vântul m-a luat pe sus,

     Nu știu el unde m-a dus,

     Casa mea este-ntr-o nucă...

     Cine știe să mă ducă?

 

     Ana-Sofia, mititica,

     A spus: - Știu! E la bunica

     În grădină are nuci.

     Uite, pe-acolo să te duci!

 

-         Mulțumesc, fată frumoasă,

     Pe seară voi fi acasă.

    Am plecat. Vă mulțumesc.

    Merg încet, nu obosesc.

        Despre ce este vorba în poemul meu, ori despre ce se povestește în opera scriitoarei Maria Giurgiu,  nu vreau a spune, pentru este vorba de o carte de proză, cu altfel de întâmplări, cu o altă armonie a narativității, a bucuriei scrierii unor ciudate fapte, când în lumina puternică a luminii pământene, când în lumina soarelui interior, a ființelor eterice, altcum făurite, subpământene, oarecum absurde, din alte alcătuiri, dar enigmatice, păzite adică, iar explicitarea mea n-ar aduce decât sporiri de enigme.

     Oricum, cunoaștere cetății, structurii centrale, esență a scriiturii, claritatea există, iar lumile, pentru că sunt descrise mai multe lumi, tangente, secante, concentrice, paralele, precum miezii în nucă, legate interesant, logic/ chiar și paralogic între ele.

     Întreaga carte este un labirint, o cale de inițiere în lucruri despre care se vorbește în șoaptă, o hieroglifă, o scriere secretă găsită pe hrisoave și hărți ascunse în peșteri sau lăzi, în beci, într-un alunecuș în alte lumi, dincolo de poarta văzului ori a somnului-visului.

     Înțelegerea binelui și a răului prin călătorie este subiectul povestirilor, ținând de lumea basmului, o lume imediat existentă lângă noi și de care aflăm mereu câte ceva (E suficient a urmări presa ”Știință și tehnică”, ”Lumea misterelor”, ”Diamant”, ”Formula As”. ”Costea News” etc. ori a vedea emisiuni la diverse televiziuni și a citi mult.)

     Azi basmul este trăirea continuă în aventură în lumi paralele, în mister, în vrăji și în vis, în iluzoriu și totuși în trezie-visare.

     Nimic nou sub Soare, de la Homer cu ”Odiseea” și întâlnirile sale cu alte ființe pe drumul întoarcerii spre Itaca și până la călătoriile și întâmplările ciudate, descrise în călătorii pedestre ori călare, ori cu mașini diverse, de exemplu cu-n hiperboloid, cu o corabie, ori cu o ghiulea a unui tun (Dăm un nume totuși, pe Jules Verne (spre Lună, dar și în adâncul Pământului), cum și descrierile lui Anestin, Felix Aderca, Adrian Rogoz, Asimov, Lem, Vladimir Colin și toată lumea SF-ului românesc, cu autorii ei din București, Iași, Timișoara (Într-o vreme, insulele de creativitate, de cunoaștere, inițiate de Alexandru Mironov)

     Și totul este nou...Dovadă și această carte  de autoarea Maria Giurgiu, cu o gândire speculativă calitativ și cantitativ aparte, știind paza concretă/ secretă a cuvintelor care spun-nu spun, lasă necunoscutul să se întrezărească, să staționeze în preajmă, să te învăluie discret, înțelept să te convingă de existența sa, pentru că nu degeaba scrie că totul este o poveste întru memoria, ”bunicii mele, care a fost o vrăjitoare faimoasă. înțelegea și graiul păsărilor și al viețuitoarelor pădurii, deși nu mi-a mărturisit niciodată

toate secretele sale”

      Scrisul are vioiciune, plenitudine, pază secretă, sens, unicitate.

       Cred că lucrurile acestea au fost sesizate și de juriile unor concursuri, la care prozatoarea a participat, câștigând aprecieri pentru pluralitatea subiectelor, conturarea personajelor (dăm din această carte, aleatoriu, niște nume: Gabriel Dacian, profesor de istorie și muzicolog, Iris- naratoarea, Cătălina, Harapu, Ariana, Luana, Ileana, Patriarhul, Toni, Cristi, dar și personaje colective - eterieni, titani, dragoni (recent am citit un roman cu-n dinozaur pitic de Hațeg, de Elena Călugăru-Baciu, altă misterioasă și plină de surprize povestitoare-romancieră) Veghetori, intra-tereștri, extra-tereștri, fantome, spirite, vâlve, reptilieni, umbre, uriași...), locuri de poveste, de atingeri și neatingeri de știința de zi de zi, de obiectivitate argheziană (în sensul vreau să văd!).

     Cartea se încheie cu un eseu, care spune altfel ceea ce a văzut într-o sclipire a clipei tainei, scriitorul bucureștean Iulian Nuțu, alt iubitor al tainelor ipoteșteanului, celui care a scris, printre alte avataruri și ”!Geniu pustiu”: 

     ”După viscol- prima cărare la Bellu-/ spre mormântul lui Eminescu.”

    Nu ne propunem nimic a vorbi despre ultima a proză, citiți-o și ca un poem în proză, dar remarcăm (Nu spun, dar zic!) noblețea atingerii, neatingerii misterului creator, cum și în celelalte alcătuiri prozastice.

     Cartea este o construcție, din multe puncte de interes, o pictură din tușe de culoare, din puncte formând, creionând un spațiu (de fapt locuri, tărâmuri) aparte rafinament, care te duce, te captivează, te intrigă și te face, cu tact, a spune: Totul este posibil!

      Și astfel ai spus că există plăcerea povestirii, buna intrare în spațiul ascuns, în vrednicia eliberării minții de prejudecăți, de convenții și a crede în ceea ce spune prozatoarea, dincolo de amatorii de turism azi-aici-acum, dar fără scări coborâtoare, precum personajele/ eroii din basmele lui Petre Ispirescu pe alte tărâmuri (citez un rând din carte” ” VALEA UMBRELOR e hotar, între două

dimensiuni paralele”), unde nu există funcționari și birocrați, critici literari care cred că doar ceea ce spun sau au spus ei există (sunt personaje care desființează misterul, proza de ficțiune, dar și pe cea naturalistă, directă, ba exaltă pe cea scabroasă, vezi doamne, aceasta a fost interzisă! Și doar ei au voie a decreta cine și ce și cum să scrie, oniric, baroc, doric, corintic, textualist, adică furâcios de la alții etc.), dovezi fiind câteva istorii literare unde asemenea cărți nu există..., deși au și au avut un succes imens la public (un exemplu, Mihai Grămescu, un coleg de grup strălucitor, literar, grup unde există și scriitorul George Terziu, pe al treilea las cititorului plăcerea adăugirii. A nu uita 1-3-5-7-11 sunt nume prime, deci se poate adăuga mai multe nume!) 

     Domnul să v-ajute! Cerul să vă sprijine! Să vă ocrotească, să înțelegeți existența și altor lumii, ”locuințe ale Domnului”, nu numai aceasta!

     ”Fata care moștenise darul bunicii de a vedea lucruri nevăzute de alții”, după cum scrie altunde scriitoarea Giurgiu Maria, le prezintă și aici, cum și altunde, iar datoria noastră este a o citi, reciti și a-i mulțumi pentru curajul de ale transcrie din sufletul și viziunile sferei sale de cristal, harul literar, pentru că merită scrisul său, spre binele și ”victoria în această aprigă luptă” (((de care))) ”depinde însăși viața și continuare existenței oamenilor pe aceste meleaguri, cât și ale altor vieți ascunse în adâncul muntelui”, apelor, tuturor locurilor văzute și nevăzute.

                             Florin Grigoriu, cititor, 25 iulie 2022

 2-     Maria Giurgiu – Valea umbrelor (Povestiri fantastice)

 de Lucian Gruia

 

 

În viaţa spirituală a omului, în condiţii normale, imaginarul este la fel de important ca şi realul.

Fenomenul a fost remarcat de filosoful francez Gaston Bachelard care afirmă că realul este necesar în relaţiile cu semenii şi cu realitatea obiectivă, iar imaginarul este important în artă şi generează realitatea subiectivă.

Continuând mediţaţia, observăm că imaginaţia este factorul cel mai important al creaţiilor spirituale. După acelaşi gânditor, imaginaţia creatoare este valoarea psihică fundamentală a omului, întrucât nu putem crea decât ceea ce am imaginat mai întâi: „suntem creaţi de reveria noastră”. (Gaston Bachelard - Psihanaliza focului)

Imaginarul acesta are mai multe trepte în artă. Unele trepte ţin de verosimil, altele de oniric, iar ultima treaptă aparţine fantasticului.  Aici, în fantastic, legile fizice, spaţiul şi timpul sunt relative.

Să urmărim apariţia fantasticului în prozele scurte ale Mariei Giurgiu.

Proza care conferă şi titlul volumului, mă duce cu gândul la basmul lui Petre Ispirescu – Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în care apare o „Vale a plângerii”, în care Făt Frumos este cuprins de un dor neţărmurit de familie şi de casă şi se întoarce în localitatea natală ştiind că va muri. În povestirea Valea umbrelor, Maria Giurgiu închipuie un spaţiu paralel cu al realităţii noastre, situat într-o pădure blestemată. Un grup de adolescenţi vor să descopere misterul şi pătrund în pădurea cu pricina. Eroina, care manifesctă sensibilitatea unui medium, alunecă într-o vale şi ajunge în lumea pralelă care nu este decât Valea umbrelor. Aici vede cum un cuplu de îndrăgostiţi, dintre prietenii cu care a venit în excursie, sunt ucişi de doi căruţaşi infernali care voiau să violeze fata. Eroina nu poate să ţipe şi când reuşeşte, Valea umbrelor dispare şi ea îşi regăseşte toţi colegii sănătoşi, aşa cum au venit în excursie.

Frăţia dragonilor şi intratereştri este inspirată de legendele legate de localitatea Roşia Montana, al cărei aur şi alte minereuri nefieroase sunt exploatate cu cianuri care lasă în urma tratementului un dezastru ecologic. Fantasticul izbucneşte când legendele spun că în galeriile subterane există schelete de uriaşi care au populat în vechime aceste locuri. Maria Giurgiu îşi închipuie că există aceşti titani în formă fizică perfectă, adormiţi de secole şi care, în caz de cataclisme care distrug omenirea, se trezesc şi o repopulează.

Un grup de tineri, sub îndrumarea profesorului Dacian, se organizează într-o societate iniţiatică a Dragonilor care să cereceteze aceste ipoteze cât şi să protesteze împotriva Corporaţiei care exploata aurul prin spălare cu cianuri.

Dragu, liderul frăţiei Dragonilor, descoperă într-o galerie subterană un scrin cu documente imemoriale pe care le predă profesorului Dacian şi datorită cărora regiunea Răşia Montana va putea fi  declarată un sit arheologic şi exploatarea minieră închisă.

Alături de Frăţia dragonilor, la idealurile acesteia se alătură extratereştri buni, din rasa Intratereştrilor care se opun extratreştrilor răi care urmăreau distrugerea titanilor din subteranele de la Roşia Montană pentru a nu mai repopula planeta şi a le lăsa lor locul.

În celelalte povestiri: Coşmarul, Visele lui Falco, Logodnicul de pe Meetic, Vacanţa ezoterică, Toamne contaminate – fantasticul izbucneşte la fel de surprinzător ca în cele două texte prezentate.

În final, trebuie să analizez succint povestirea cu care se încheie cartea: Lumea a intrat pe orbita poveştilor uitate (Dedicată Demiurgului universului poeziei româneşti, nemuritorul Eminescu).

Eminescu este comparat cu Demiurgul universului fizic, care, îndrăgostit de Venera, o imortalizează transformând-o în planeta Venus. La fel, poetul nostru naţional îşi imortalizează dorul pentru femeia iubită în Luceafărul.  Dar n-a fost să fie. Constantin Noica dă explicaţia. Pentru ca fiinţa să ia naştere, este nevoie de un general şi de un particular care îşi dau determinaţii care să se prindă. În Luceafărul, generalul este Hyperion iar particularul este Cătălina. Determinaţiile lor nu se întâlnesc, Luceafărul fiind nemuritor, iar femeia muritoare.

                                                          *

                                                      *     *

În volumul Valea umbrelor, Maria Giurgiu dă dovadă de un imaginar fabulos. Lumi paralele, extratereştri, răpiri misterioase etc. ne incită meditaţia. Fantasticul izbucneşte totdeaua surprinzător, punându-ne pe gânduri. Stilul este direct, limpede, colocvial. Cartea se citeşte cu interes.

Lucian Gruia

 

 

AMINTIRI DIN EXISTENȚE ANTERIOARE ( autoare MARIA GIURGIU)

 

 

A doua zi trebuia să aibă loc intervenția chirurgicală și starea Aidei nu era prea bună. S-a întins pe pat. Simțea o mare sfârșeală și durere, însă durerea era suportabilă. Cel mai rău îi făcea febra și sfârșeala. Își simțea corpul amorțit pe jumătate și o chinuia o stare oribilă de teamă și neputință. Simțea cum se topea și i se scurgea energia, asemeni unei lumânări de ceară aprinse. Cineva veni și îi puse un termometru. Apoi vocile începură să se audă tot mai confuze, până se transformară într-un murmur, ca apoi liniștea să cadă peste ea ca neantul. Nu mai auzi altceva, decât o singurătate imensă. Trecuse o veșnicie și nu-și mai amintea nimic.

 Deodată, a invadat-o o căldură plăcută și s-a trezit într-o cameră mare, albă. Primul lucru care-i lovi privirea, fu silueta aceea nedefinită, întinsă pe o masă, în jurul căreia se agitau, mai mulți medici cu măști pe față. Privirea-i era atrasă ca un magnet de fața albă și nemișcată a corpului întins pe masa în jurul căreia roiau medicii. Silueta nemișcată deasupra căreia se mișcau febrile o mulțime de mâini o mulțime de îi părea foarte familiară... Ce ciudat! Ea se privea pe sine, cum zăcea întinsă... Era o masă însângerată de carne, prin care medici hăcuiau, răscoleau, coseau, toți concentrați, toți cu fețele acoperite de măști și sudoare., Cum e oare posibil¨? E sunt cea de pe masă și în același timp, sunt și aici, privindu-mă de la nivelul lămpii de pe tavan??? Doctorii lucrau cu febrilitate..., Sunt eu, Aida, nu încape îndoială, își zise! Mă simt minunat, ușoară ca un fulg și simt imboldul de a părăsi această cameră, de a mă îndepărta, de a fi liberă... Dau curs dorinței. Am început deja să mă îndepărtez, am trecut dincolo de ușă și cobor, multe scări... o infinitate de scări în spirală. Am tot coborât, până am ajuns într-o sală mare, cu pereții transparenți. Ușa era mare și transparentă, tavanul era și el transparent și prin el vedeam bolta nopții, semănată cu miliarde de stele și galaxii și mă izola de exterior, imenşi pereți de sticlă. Mă găseam într-un fel de colivie ciudată și oarecum asigurantă, ca un foișor de lansare în infinit. Marea ușa de sticlă mai separa ființa mea de noaptea infinită. Aveam în fața privirii o hartă fără margini, agățată de un colț al lunii, în formă de seceră. Sala - foişor unde ajunsesem, coborând scările interminabile, era scăldată într-o lumină odihnitoare și binefăcătoare. Nu-mi dădeam seama de unde izvora lumina. Izvorul ei cu siguranță că nu era noaptea de afară, fiindcă ea curge în preajma mea... curgea chiar din mine.

Noaptea se reflecta prin pereții ca de cristal în toată misterioasa ei splendoare și mă chema tainic, să mă contopesc cu imensitatea. Nu era nici o lumină artificială în preajmă, totuși, aveam o panoramă superbă a cerului nopții infinite, în orice parte priveam. Îmi lipisem nasul pe geamul ușii de cristal și continuam să mă las ademenită în chemarea nopții. Impulsul era puternic, de a-mi deschide aripile și a zbura către înalt, să mă amestec printre aștrii ce clipeau a chemare.

Privirea-mi rămăsese agățată de o stea căzătoare mai mare decât celelalte Steaua aluneca repede pe cer, trăgând după sine o umbră întunecată, cu o viteză remarcabilă. Se îndepărta tot mai mult, din mijlocul celorlalte stele de pe boltă, devenind tot mai mare... mai vizibilă pe măsură ce se apropia de pământ.

Pe măsură ce cobora, începea să prindă contur tot mai clar, pe fondul întunecimilor.

 Nu!!! Nu era deloc o stea căzătoare cu coadă, cum crezusem inițial. Era o umbră maaare, neagră cu aripi. În primul moment am crezut a fi o pasăre uriașă cu ochi arzători. De aceea o semuisem cu o stea căzătoare, când aluneca printre celelalte stele. Era o creatură uriașă, cu aripi. Ochii săi păreau în depărtare două stele roșii. Pe măsură ce se apropia i se conturau tot mai bine formele. Eram uimită și o priveam ca în stare de transă.

 Ochii mei erau fascinați de apariția acelei femei ce cobora din stele! O femei cu aripi negre... cu siluetă grațioasă, tânără și palidă aluneca spre mine din valurile nopții, confundându-se cu ele. Oh Doamneee! Brațele sale întinse îmi păruseră două aripi la început, dar nu erau. Era înveșmântată în negru, cu o mantie lungă, din material dens, fluid, subțire ca un giulgiu, care fâlfâia în urma ei. Din cauza acelei mantii o crezusem a fi o pasăre.

Însă acum, apropierea acelei creaturi de locul unde mă aflam îmi trezi sentimentul tulburător al unei fatalități iminente.

Marea uitării, din adâncu-mi se tulbură cu violență, aducând la suprafață amintirile unei alte existențe, de care eu până acum nu o mai știusem...

 Fără urmă de îndoială am înțeles că din nou, aveam în înaintea ochilor Îngerul Morții. Știam că după mine venise... nu era prima oară... O călăuză spre alte lumi!? Cine o trimisese?

Era frumoasă... De o frumusețe înfricoșătoare și tristă.

. Avea păr negru și lucitor ca pana corbului, adunat într-un coc frumos, exact cum eu văzusem odată, demult... la un teatru de operetă că îl purta o eroină fascinantă, tristă și îndrăgostită, Eroina se numea Madame Butterfly. Ce ciudat, că tocmai în aceste clipe să-mi răsară în minte amintirea eroinei lui Puccini!

 

Tristețea frumoasei Madame Butterfly mă tulburase mult la momentul respectiv, când fusesem la spectacol unde se juca piesa și îmi păruse inexplicabil sentimentul trăit atunci.

 Acum am avut revelația. Printr-o conexiune a sufletului, asemănarea îmi tulburase niște amintiri sfâșietoare dintr-o altă viață.

     Săgeți de gheață sfârtecau brutal, vălul de uitare care adăpostise adâncurile memoriei. Acum năvăleau de-a valma viziuni teribile, în forme de flashuri, care scurtcircuitau lumina ce curgea în jurul meu creând breșe. O multitudine de oglinzi vrăjite în care se derulau foarte clar, scene dintr-o viață uitată.

În unele, o altă Eu, împreună cu ființe iubite, într-o încăpere luminată, împodobită ca-n ziua de Crăciun și lângă un imens șemineu în care focul ardea vesel, doi copii frumoși chicoteau în jurul bradului deschizându-și cadourile. Un om frumos mă strângea alături de sine cu drag, într-un fotoliu, furându-mi o sărutare. În altă oglindă am zărit câteva clipe o pajişte, unde mă simțeam fericită, cu aceleași persoane dragi. Apoi... lumina din altă oglindă a început să se tulbure, și a apărut imaginea unei femei cunoscute... (mi-am amintit că eram Eu (dau nu cea actuală) împreună cu bărbatul meu, pentru care simțeam multă iubire. Mă vedeam alergând în noapte prin ploaie, ținându-ne de mână, râzând, în timp ce ieșeam dintr-un local luminat și plin de lume, amândoi în ținute de seară. Am intrat într-o mașină mare și el a început să conducă prin noaptea de smoală care ne-a înghițit cu mașină cu tot. În curând ne-am trezit în mijlocul unei furtuni năucitoare.

Din cer au pornit să se reverse asupra noastră tone de apă, laolaltă cu fulgere și trăsnete. Șoseaua șerpuia printre arbori și din cauza ploii și a nopții bântuite de toate spiritele demonice nu mai zăream deloc drumul. Deodată, un fulger și un trăsnet a sfârtecat cerul, luminând pentru o clipă, o imagine de coșmar. Un copac imens, cuprins de flăcări se prăbuşea chiar asupra noastră, trosnind infernal. În același timp cerul își revărsa furia mai abitir ca o armată de demoni îndrăciți. În acele clipe năucitoare am simțit o durere imensă, ca și cum o pădure de săbii m-a sfârtecat în mii de fărâme. Și apoi... s-a coborât brusc asupra mea o tăcere la fel de imensă.

  Infernul și-a deschis porțile și cineva mi-a întins o mână. Am cuprins acea mână încrezătoare și am ieșit din infernul de flăcări Era Ea... Am privit în urmă, în timp ce mă trăgea după sine, cum soțul meu iese din mijlocul flăcărilor, cu mâinile însângerate și s-a năpustit la ușa din partea unde șezusem eu. A smuls-o cu forță și se chinuia, urlând ca un nebun numele meu. Încerca să mă scoată, fiind strivită sub acoperișul mașinii și ramuri ce-mi sfâșiaseră trupul Se chinuia înnebunit să îndepărteze crengile groase ale copacului, carbonizat. ce fumega cuprins de flăcări. Copacul acela imens strivise laolaltă cu capota mașinii trupul a ceea ce fusesem.

 Degeaba încercam cu disperare să-l liniștesc pe omul iubit, încercam să-i spun că eu eram salvată, ca plecasem deja din acel trup care devenise o masă de carne sfâșiată, sânge și scrum. Eu plecasem împreună cu Salvatoarea. M-am smuls de lângă ea și m-am apropiat de omul meu. încercarea mea de a-i calma deznădejdea s-a dovedit în van. Îi strigam:

- Îndepărtează-te Maxim, Maxim... iată-mă, vie și nevătămată, vino!...

Spre uimirea mea, deși îl atingeam, el nu mă vedea și nu mă auzea... eram imaterială... oh, Dumnezeule mare, nu reușeam să înțeleg!!! El nu mă vedea și nu mă auzea și continua să ia cu asalt ușa aceea în flăcări, ca să scoată acel corp sfârtecat și aproape carbonizat din grămada de fiare... Cu chipul negru de fum, cu mânecile hainii în flăcări urla ca o fiară înjunghiată, strigându-mi numele. Magot, lua Doamneee, nu-i lăsa pe copiii noştri micuți, fara mamă! Urla scos din minți, Maxim! Bine ca nu erau cu noi. Mi-am dat seama ca nu mă va mai putea vedea niciodată... Mi-am dat seama abia atunci că trupul carbonizat era al meu... și din nou m-am repezit să-l scutur pe Maxim să-l îndepărtez de iadul în care el se întorsese cu riscul de a muri ars de viu. Fugi din iadul acesta fugi... trebuie sa ai grija de fiul nostru, Maxim!, Eu sunt bine strigam disperată,

Murisem și cea care încerca să mă ducă cu sine departe de ce iubisem, era Îngerul Morții.

Am privit-o cu ură. Mi-a răspuns cu un semn de întrebare telepatic:

, Vrei să te întorci, mi-a zis cu un rânjet victorios, privind spre trupul sfârtecat de fiare și carbonizat? Plângeam înspăimântată privind durerea și de neputința omului drag, de a mă vedea și auzi. M-am întors spre ea și i-am cerut., Lasă-l pe el, să trăiască! Vin cu tine, însa fiul meu trebuie sa aibe barem pe tatăl lui alături până crește! Te implor, i-am zis, văzând ezitarea din privirile Ei... aștepta... îl aștepta și pe Maxim... Am implorat! Lasă-l pe el!!!

- Hai sa plecam, apoi ne-am îndepărtat. Împotrivindu-mă cămării de a mă întoarce... Eram un suflet smuls cu brutalitate, vieții, neliniștit, îndurerat... Ea... m-a luat cu sine într-o călătorie prin nemărginire, de care am uitat.

De aceea simţeam ca o cunosc și o uram! Mă răpise dintr-o viață pe care o iubisem...

Acum se întorsese.

Mâinile sale aveau degete foarte lungi... subțiri... încovoiate asemenea ghearelor de acvilă. Femeia pasăre cobora lin, venind direct spre mine și ochii ei priveau într-ai mei hipnotici, adânci și roșii. Părea un spectru, cu fața sa extrem de palidă și rigidă ca o mască de ceară, care nu știu prin ce asociere de idei, îmi sugera Justiția Divină.

Coborî lin și atinse pământul cu picioarele goale. Se opri chiar de cealaltă parte a ușii. Eu încremenisem sub forța hipnozei, cu nasul lipit și mâinile amândouă sprijinite de geam, cu palmele deschise. Își lipi la rândul său, de geam mâinile de pasăre de pradă, suprapunându-le peste palmele mele, ca într-un joc de copii. Ochii săi fixau intens pe ai mei. Percepeam cu intensitate dorința sa de a se contopi cu făptura mea și atunci... din adâncul uitării un val furios ce mătură forța hipnozei, răzbătu cu violență pe orizontul subconștientului. Suflul Vital din mine scoase un țipăt înfricoșat.

O cunoscusem demult... amintirile îmi erau însă prea tulburi, nu-mi aminteam tot.,

Îmi făcu un semn cu privirea, arătând spre înalt, cerându-mi telepatic să deschid ușa ce ne despărțea și să vin cu ea. Sufletul îmi poruncea să nu o ascult. Cu mare efort am reușit să mă scutur de sub vraja privirilor sale. Calmă, lucidă cu vocea sufletului i-am răspuns:

- Te cunosc, știu cine ești, Moarte! Ne-am mai întâlnit. Atunci m-ai luat cu tine, dintr-o viață încă netrăită. E adevărat?

- Da! Mi-a confirmat, telepatic.

- Însă acum nu te voi urma, am continuat, nu-ți deschid! Pleacă, i-am poruncit în gând!

 Fața i se întunecă și frumusețea i se contorsionă într-o grimasă  neguroasă. Era surprinsă și ochii săi mă sfredeleau intens. Înțelesese că sunt hotărâtă să nu plec cu ea. În cele din urmă își desprinse încet mâinile de geam și începu să se înalțe înceeet, încet, cu privirea mereu înfiptă într-a mea, cu o nuanță de dezamăgire în ochii săi roșii  umbriți de o tristețe sculptată parcă din  menirea ce-i fusese hărăzită în Univers.

    Se desprinse de pământ și începu iar să plutească în aer, mereu cu ochii înfipți într-ai mei. Se îndepărtă, înălțându-se către cerul spuzit de stele cu spatele. Ochii săi nu mă slăbiră nici o clipă, până se pierdu printre ele, la fel cum venise. Imaginea i se estompă treptat, devenind iar o umbră neagră, duh al nopții eterne cu ochii de flacără înghețată.

Am rămas pironită, privind cerul, până ce am perceput o senzație de disconfort fizic, provocat de amorțirea și furnicături în corp. În cele din urmă am învins somnul acela de plumb,. Am reușit să mă mișc, trezindu-mă și ieșind din acea stare ciudată de încremenire.

M-am trezit din anestezie. Trupul îl simțeam plin de durere. greu de suportat. însă îmi dispăruse complet teama în fața morții.

Simțeam o stare de ușurare și eram convinsă, că voi scăpa cu zile și mă voi întoarce acasă la copiii și la omul meu. Senzațiile mele s-au adeverit, întocmai.

Îngerul Morții venise să-mi dea salutul său, în noaptea aceea și mai obținusem un răgaz.