CALEA AURIE: CU DOUA SAPTAMANI IN URMA

CALEA AURIE: CU DOUA SAPTAMANI IN URMA:   CU DOUA SAPTAMANI IN URMA Pentru cititorii interesati, care nu au vazut inca aceasta emisiune, recomand cu caldura urmarirea ei.

ȚIPETE MISTERIOASE ÎN NOAPTE

 

ȚIPETE MISTERIOASE ÎN NOAPTE

Autoare Maria Giurgiu (Mary Dynverno)

 Coborâse de mult vălul siniliu al nopții, bătut cu stele peste satul adormit, cu case cochete, ce-și ițeau cușmele  întunecate de olane, cu fațade albe, pe care se conturau vagi umbre fantomatice în lumina lunii, siluetele pomilor, tufelor de liliac alb  și trandafirilor ce împotobeau grădinițele din față.  

Gospodăriile sunt împrejmuite cu garduri de uluci și grădinile sătenilor  sunt împrăștiate pe spinările negre neregulate ale coastelor montane, foarte vălurite. Din valea pe unde trece trenul, dincolo de  albia râului,  par   că se agață cu unghii și tentacule oțelite adânc împlântate în trupul  dealului cu  pantă repede,  într-un echilibru precar pe alocuri, până pe buza malurilor înalte și erodate.

Pentru a ajunge în vale,  au fost construite trepte, săpate în trupul malului abrupt. Pe marginea treptelor de piatră  sunt împlântați piloni trainici, ce susțin balustrada din lemn. Treptele de piatră coboară în serpentine amețitoare până la halta din vale, de pe malul râului. Scările pornesc din spatele bisericuței din sat, fiind înlesnită astfel coborârea cu piciorul, în alternativa drumului ocolit, asfaltat cu plăci  bazaltice,  pe care îl folosesec mai mult mașinile și căruțele,  fiind mai lung. Coastele râpoase ale dealului  sunt  ținute în frâu, să nu o ia la vale din cauza eroziunii solului, de către rădăcinile noduroase ale arborilor, bătrâni ce mărginesc satul pe partea dinspre râu,  veghetori de nădejde, ai coastei montane , cât și de-a lungul drumului  ce urcă șerpuit și pieptiș  printre spinările stâncoase, către înălțime. 

Pădurea ascunde bine, multe din tainele sale, și conferă așezării un aer de izolare și puritate sălbatică și nu de puține ori, sălbăticiunile ca: ursul, mistreții, vulpile pot fi văzute în împrejurimile satului.

Seara târziu, călătorul singuratic ar putea avea surpriza, să dea nas, în nas cu vreun urs ce vine să caute resturi alimentare prin containerele din vecinătatea agroturismului  din sat, sau din apropierea cuptorului de pâine. 

    Mica așezare se bucură de un peisaj pitoresc deosebit, ca de altfel majoritatea satelor ce se aștern la poalele munților Bucegi, peValea Prahovei și în ciuda drumului accidentat, deseori în sat,sosesc turiști. Casele cu acoperișuri  înalte  sunt mărginite de pășuni însorite și prin curțile sătenilor, în partea din spate, se întrevăd acoperișuri cu fânării, sub care se ascund câte un staul al vitelor și cotețele de păsări.

Acareturile la Marghiolița și Prășcău vecinii Merlinesei sunt  ascunse între pâlcul de meri, pruni și alți pomi fructiferi ce cresc din belșug  în zonă. Casa lui Maftei al lui Sfântul e  situată mai aproape de pădure,  și pe partea aceea se învecinează cu grădina lui Prășcău,  iar de cealaltă parte, unde dau ferestrele casei, se zăresc  pivnițelor vecinei sale Stanca Merlinesa.  De la un timp, anumite țipete misterioase ce răzbat din acele pivnițe, au darul să îl înspăimânte pe bietul om, care locuiește singur în casa lui moștenită de la părinți, încât somnul îi e tulburat de coșmaruri, adesea.

  Satul veghează astfel, de secole, împrăștiat pe coasta zănoagei la poalele căreia se rostogolesc peste pietre și rădăcini, apele limpezi ale Prahovei, în cursa lor nesfârșită.  Se așternuse din nou, tăcută  cu privirile înnegurate  de prevestiri neliniștitoare, noaptea. Apa sălta cu nepăsare  peste stânci în cădere, pe obișnuitul său făgaș de veacuri, șoptind în trecere povești doar de ea știute, lunii, stelelor, sălbăticiunilor și orcărui trecător  dornic să deslușească tainicul cântec al valurilor sale, în nopți tulburate de țipătul vreunei stele căzătoare și al  clipirilor lunii care își contempla chipul palid în  foșnetul mătăsos, al valurilor. 

Repertoriul undelor era inepuizabil și poveștile adevărate. Unele erau triste de-ți stârneau plânsul, altele nostalgice și duioase precum doinele de iubire și dor,  altele fantastice și incredibile, așa  cum le auziseră valurile în cursa lor ce se scurgea odată cu clipele, încă de când se zămisliseră  temeliile acestui pământ. 

          Este știut faptul că apa e elementul primordial cel mai misterios, ale cărui taine  încă nu au fost pe deplin dezvăluite,  nici până astăzi. S-a dovedit că are inteligență proprie, are sentimente și înțelege gândurile și toate limbile vorbite de vietățile pământului, incluși oameii. Molecula apei rămâne mereu neschimbată, însă starea sa de spirit se modifică necontenit,  schimbându-și structura cristalină  în funcție de ceea ce înregistrează memoria sa, în contact cu mediul. Când apa percepe în apropiere un cânt minunat de bucurie, bunătate, duioșie, moleculele sale cântă acele minunate sentimente și trăiri, laolaltă cu cei ce le emit, formându-se în cristale minunate, în forme perfecte, armonioase asemeni diamantelor rare. Când undele sale ascultă plânsul sau durerea, frica, ura, furia, amenințarea, sau orice acte de agresivitate de orice fel, ale oamenilor,  structura moleculelor sale se schimbă complect și reflectă  urâțenia acelor energii, putând deveni la rândul său agresivă și răzvrătită și dornică de a răzbuna răutatea după propriile sale legi. Apa are suflet, spirit, sentimente și inteligență, poate să pedepsească pe agresori sau să aducă bucurie, plăcere,  în funcție de enegiile percepute,  manifestându-se în apropierea sa. Aceste lucruri deși par incredibile sunt reale și demonstrate științific.

        În această noapte, undele râului Prahova ce  se învolburează jucăușe printre spinările stâncilor, pe făgașul lor  milenar care mărginește sătucul de munte, răsărit de câteva secole pe coasta de pe malul său drept se tulbură de furie. Jocul lor limpede cu foșnete mătăsoase e sfâșiat în mod brutal de țipetele sfâșietoare și de tânguitul unei ființe omenești, victimă a umilințelor și răutății provocate de semenii săi, iar durerea acelui țipăt le tulbură până în adâncul sufletului pietrelor, armonioasele lor structuri cristaline. Tânguirile și țipătul disperat  veneau din beciurile casei din apropiere. Întâmplarea face că aceea este casa Solomonăresei, vrăjitoarea satului,  una dintre făpturile ticăloase, trăitoare pe malurile sale. Țipetele  au fost auzite totodată și de vecinul vrăjitoarei, Maftei al lui Sfântu, care se năpustise speriat în casă, crezând că vecina sa își face de cap în cârdășie cu dracii și totodată de doi hoți de găini, veniți la furat în curtea Marghioliței lui Prășcău, renumită pentru păsările sale de curte, de tot felul.

Marghioala  de pe urma păsărilor ce le crește cu mult drag. își câștigă  și traiul,  vânzându-le în târgurile săptămânale și de zile mari, care se făceau de mulți ani prin comunele vecine. Hoții erau doi țigani dintr-un sat vecin.  Unul era poreclit Dihorul și avea în jur de 17 ani, iar celălalt care îi  era bunic și era cunoscut în pările locului cu porecla de Șamanul și avea în jur la 55 de ani.

Când a izbucnit țipătul acela sfâșietor, cei doi găinari erau în plină operațiune. Șamanul care și el avea talente înnăscute de vrăjitor, tocmai hipnotizase pe Solomon,  dulăul cel fioros al Marghioliței și al luiPrășcău, astfel, că animalul, un Câine lup de toată frumusețea care descuraja pe răufăcători doar arățându-le colții,  se băgase scheunând în coteț și doar scâncea încetișor, sub controlul privirilor negre ca tăciunele ale Șamanului, fapt care pe nepot îl făcuse să cadă în extaz de admirație, pentru bunic. Câinele deci fusese redus la tăcere și tocmai Șamanul își aplica talentul de hipnotizator asupra găinilor, care nu mai ziceau nici <<crr>> când cei doi le adunau din coteț și le legau de picioare, mânunchi. Treaba era făcută deja pe la jumate la momentul fatidic, când din pivnița casei vecine au izbucnit țipetele. Atunci, Dihorul înspăimântat a înghețat de frică câteva clipe, a dat drumul găinii și a s-a ascuns după coteț îngăimând:

-Șamanule, ce a fost asta?

-Sst, a suierat Șamanul, când găina scăpată din mîinie hoțului a început să crăone și a dat alarma prin suratele sale, care făceau o hărmălaie teribilă! Câinele începuse să mârâie surd și să își arate colții, gata să îl sfâșie pe hoț, însă bătrânul  cu multă prezență de spirit era deja lângă cușcă și îl descânta făcându-l pe animal să se liniștească ca la comandă și să închidă ochii cu botul pe labe. Șamanul a rămas ca o stană de piatră și l-a făcut și pe puradel să stea la fel, după  coteț, când Marghioala s-a arătat în pragul casei cu ditamai  ghioaga în mână. Femeia a dat un strigăt:

-Care ești mă acolo, la cotețe, când țipetele în pivnița vecinei sale vrăjitoare s-au întețit și a observat și ea umbre alunecând în jurul casei vecinei Stancăi, ale cărei pivnițe se aflau chiar lângă marginea  apei și a pădurii? I s-a părut că  se aude o ușă trântită și în curtea lui Sfântu și apoi toată vânzoleala aceea i-a atras atenția de la propriile cotețe, mai cu seamă că Solomon dormea netulburat. Și-a făcut câteva cruci și a tras ușa după sine, a încuiat de două ori și s-a strecurat lâgă Prășcău, care dormea, mahmur, de când venise de la birtul din vale,  unde se trotila în fiecare seară. Nu o răbdă inima, văzându-l alături dormind ca un buștean și-i dădu un ghiont, bombănind:

-Scoal’ mă bețivule că în noaptea asta  își fac de cap dracii Merlinesei, prin  împrejurimi!

-Hmm! Lasă-mă fă, să dorm! Ce să aibă dracii ăleia cu mine?

-Au mă, au, că au trezit și găinile noastre, de credeam că a dat vulpea iama prin cotețe!

-Nu e Solomon acolo?  El îți păzește cotețele și de vulpe și de draci!

-Aia e, că nu-i auzii glasul! Pare că s-a îmbătat și el, ca tine, și doarme îmbrăcat ca prostu’! Că tot te treziși, dă-te jos din pat, schimbă-te de haine și nu mai duhni spre mine, că mă amețești! Puți a mahorcă  de la o poștă, bețivule!

-Îți put, hai?Tu-ți Crivățu tău  de baborniță!

-Eu  baborniță? Mișcă-te și te schimbă și spală-te dracului, dacă nu vrei să domi și tu în coteț cu câinele!Nu te mint însă cu dracii, să știi că iar auzii țipete în casa vrăjitoarei! Nu-i lucru curat, ce se întâmplă acolo, îți spun eu! Mai cu seamă de când s-a mai pripășit la ea și scorbuticul ăla,  de zice că-i e văr. Mai vin și alții noaptea  și se furi;ază ca hoții, dacă nu vor fi chiar hoți.

-Hai lasă-mă, îi răspunde Prășcău impresionat!

-Să știi că mâine mă duc pe la sediul poliției și-l înștiințez pe Gaiță, șeful de post, să fie cu ohii în patru, că eu presimt că se întâmplă ceva rău! Pe cine ține vrăjitoare în beci și ce îi fac, ea și ticălosul acela de pripas? Eu am auzit un plânset ca de femeie în noaptea trecută, când am ieșit pe afară ca omu’.  Al lui Sfântu, cred că și el  a simțit ceva și s-a închis în casă săracu, că e singur și i-o fi urât!

-Făă! Să nu te pună Satana, să te uiți după fătălăul ăla de Sfântu , că te omor cu mâna mea, se ridică deodată într-un cot Prășcău bănuitor, mușcat de șarpele geloziei !

-Hai! Te pomenești că oi fi gelos? Dacă îmi mai zici baorniță, îți arăt eu cât valorează Marghioala, bețivane! 

-Și la Gaiță ce să cauți? De când ai devenit tu detectiva satului ăsta, să îi  spui lui Gaiță ce să facă? Lasă că știe el singer, ce trebuie să facă! Să nu te prind pe acolo, că dai de belea cu mine!

-Da? Atunci nici tu să nu mai calci pe la Capra Neagră, Prășcău, dacă vrei să nu-ți ies din cuvânt, altfel nu avem ce discuta! Și nu ai ce mai căuta îmbrăcat și duhnind ca o distilerie, în pat cu mine! Ai înțeles? 

-E-te-te la ea!

-Mă, ai înțele? Eu asta am avut să-ți zic! Acum lasă-mă să închid ochii, că mi-e somn  și cu canicula de peste zi, dimineață trebuie să mă trezesc devreme, să fac treabă mai pe răcoare și asta nu-i oră de stat la discuții! Vorbim mâine! Zicând acestea, femeia s-a întors pe o parte  și a adormit ca la comandă.

Prășcău o privi o vreme înduioșat, după care se dădu jos și se schimbă în pijmale, apoi ieși și el un moment, ca omul pe afară, fără să mai aprindă lumina. Privi câteva momente cerul înstelat ca să-și mai limpezească ideile, se duse după colțul casei și după ce se ușură și asculta pe gânduri tăcerea noții, care nu i se păru tulburată decât de clipocitul râului care curgea în spatele casei, dar... ce dracului e cu clipocitul acesta nefiresc, ca și cum niște animale se furișază tăcute prin apă, tulburând liniștea, se întrebă el treaz de-a binelea  și cu simțurile la pândă?

Se apropie tiptil de colțul grădinii și zări două siluiete negre cu  traiste mari în spate, care alunecau precum niște fantome prin vadul apei, către malul celălalt. 

-Ptiu, drace, își scuipă el în sân și își făcu semnul crucii! Dacă sunt oameni...hoți și nu fantome, de ce Solomon nu latră, se întrebă el și iar își scuipă în sân înfricoșat de nefirescul lucrurilor?  Se trase înapoi ferindu-se să nu fie zărit și se duse glonț la cușca câinelui! Câinele scheună cu botul pe labe când îl văzu și nu se ridică nici în picioare, să se gudure și să-l lingă pe față, cum făcea de fiecare dată.

-Solomoane,  ce ai tată, de ce zaci ca de ligoare? Hai, vino, cuțu, cuțu! Câinele scheună și ochii îi lăcrimau ca la om,  în timp ce abia reuși să se târască până la  ușă. Îl mângâie pe cap și îl privi îndeaproape. Câinele tremura și părea bolnav,  că nici nu stătea în picioare, botul îi era ușcat și părea că are febră. Se uită la el bine, se uită mai cu atenție în jur și zări lanțul de la coțeț deschis. Se apropie, dechise ușa și văzu imediat cotețul gol. Atunci dădu alarma strigând cât îl țineau plămânii: 

-Hoții băăă, săriți că au dat hoții! Alergă spre malul apei chemându-l întruna pe câine.

Solomon, șo pe ei, hoții lumee, hoții săriți că mi-au furat găinile! Șo pe ei Solomoanee!

-Solomon lătră răgușit și  după ce se târâ câțiva pași în afara cuștii, căzu la pământ sleit complet de puteri și începu să urle cu voce tot mai stinsă, ca un vaiet lung de suferință.

În prag apăru iar Margiolița,  ținându-și poalele cămășii de noapte cu o mână și în cealaltă cu măciuca, pe care de când se zvonise în sat că chirașul Solomonaresei se ține și de furtișaguri îl  pusese pe Prășcău să i-l cioplească dintr-o cracă de mesteacăn și o ținea la îndemână, pe sală.

-Ce e mă Prășcăule, ce hoți mă? De unde o scoseși și pe asta cu hoții mă păcătosule, fir-ai tu al boalii?

-Ne furară găinile Marghioală și ne otrăviră pe Solomon! Adineauri văzui două umbre cu sacii în spinare trecând prin vadul apei, către malul dinspre Cetate,  dar crezui că sunt niscai draci,  sau fantome, că mă sugestionași tu, fă muiere  mai devreme, cu bazaconiile tăle din cap,  și cum nici câinele nu  lătra și tremura ca prostul în cușcă, crezui că și lui îi e frică de spiritele rele și îmi făcui semnu crucii. Asta până ce văzui cotețul deschis și gol și atunci  capul mă duse, că în viața mea nu am auzit ca dracii sau fantomele  să ciordească găini. Ălea ciodresc suflete de păcătoși, ptiu drace și iar își scuipă în sân involuntar și se închină, impresionat de propriul raționament!  

-Ce bălmăjești acolo mă bețivule și nu fugi după hoți, mai zise  ea și drept exemplu viu o luă la fugă către gârlă învârtind amenințătoare măciuca, urmată de Prășcău?  Din casa vecină se atătă în prag și  vecinul lor, Maftei, care ascultă un timp precaut, să nu fie zărit de draci. Când se dumiri că dăduseră hoții la cotețul vecinilor, sări și el cu gura: 

-Hoții, săriți lumeee! Și o luă și el la goană în izmene pe urmele celor doi,  apucând în mână,  primul lucru ce găsi la îndemână, anume furca ce sta rezemată  lângă grajdiul vacii. 

Când ajunse la malul apei se opri nedumerit, fiindcă nu se mai zărea nici Marghioala, nici Prășcău  ci doar Solomon de care el avea mare frică. Își revenise din hipnoză cu chiu cu vai și pornise în urma stăpânilor, care se  îndepărtaseră pe cărarea de pe celălalt mal, prin crângul des, suduind cumplit pe urmele hoților, care deja se făcuseră nevăzuți. Câinele zărindu-l cu furca în mână, începu să se zburleasă la el și să-l latre și Al lui Sfântu începu să-l huibuie, și astfel se încinse o hărmălaie de nedescris pe malul râului, care ajunse la urechile celor doi soți și îi făcu să se întoarcă înapoi, crezând că Solomon fusese mai norocos de astă dată și îi găjbise pe hoți. 

-Marghiolița se apropie furioasă de cel care îi ataca câinele cu furca  și îl pocni pe spinare cu măciuca de îl lăsă lat  din prima lovitură.

-Na ticălosule să te saturi de furat, firai tu al dracului! Ce făcuși găinilor mele nenorocitule, că-ți rup oasele?Când vru să îi mai ardă încă una, în ciuda faptulu că tâlhalul era scos din circulație, Prășcău o prinse de mână: 

-Ho fă, că îl omori! Nu vezi că nu mai mișcă prăpăditul și apoi pe cine mai întrebi de găini? Îl întoarse pe o parte și văzând că era vecinul lor, rămase interzis. Fă muiere da’ ăsta e al lui Sfântu’, vecinu nostru! Nu-mi vine să cred,  că a furat el găinile, mai cu seamă că el se teme de câine și nu vine nici la poartă, dacă nu vede vreunul dintre noi! 

-Ce zici mă Prășcău? Se apropie ceva mai domolită și privi neâncrezătoare la victimă.

-Călca-te-ar vaca Maftei! Trezește-te ticălosule și zi-i ce învârți pe la cotețele mele, că te jupoi de viu dacă nu te sfâșie Solomon mai întâi, îl strigă ea si îl stropi bine cu câțiva pumni de apă! Omul deschise ochii și își rotea năucit privirile, gemând: 

-Săriți lumee! Hoții!

-Ce hoți păcătosule, îi zise Marghiolița, tu ești hoțul!

-Nu sun eu, să fiu al boalii! V-am auzit pe voi strigând pe afară și am venit să vă ajut, când cineva  mi-a dat una  în cap,  în timp  ce mă luptam cu fiara asta, care  vroia să mă sfâșie, arătă el spre Solomon, care  doi pași mai încolo găsi de cuviință să îi arate iar colții amenințători.

Atunci femeii îi sări iar țandăra pe câine și pe bărbatul său.

-Taci odată javra dracului, că nu-ți-am auzit lătratul, când hoții erau la furat și acum faci pe viteazul cu nenorocitul ăsta! Și tu mă omule ai văzut hoții și în loc să te ții pe urma lor, ai început să-ți faci cruce ca de UCIGĂ-I TOACA! Halal bărbat, și halal câine, că mancați hrana de pomană, călca-v-ar nevoile!

-Fă muiere, când ieșii eu, câinele era mai mult mort, decât viu, că m-am uitat bine la el! Oricine au fost hoții, sigur se pricep să ia mințile și lucrează cu Dracul, că altfel nu se explică de ce Solomon nu putea să latre și se simțea rău. Dar tu ai ieșit  prima afară, că ai auzit, țipete, urlete și găinile crăonind. M-ai trezit și mi-ai zis chiar tu, chestiile astea! Îți amintești?

-Îmi amintesc, dar țipetele veneau de acolo, arătă ea cu dușmănie în priviri spre casa Solomonăresei, fiindcă tocmai observase  silueta femeii și a celui ce locuia la ea furișându-se pe la colțul casei, pe  întuneric și dinspre pivniță.  Nu se mai auzeau țipete acum,  iar felinarele dispăruseră și casa era cufundată în beznă. Marghioliței  îi dădu curaj furia contra hoților, ce îi furaseră agoniseala ei, căci ea trăia de pe urma păsărilor sale de curte, pe care le îngrjea cu multă dăruire și iscusință și strigă cu mâinile în șolduri într-o atitudine gata de bătaie:

-Uite cine sunt tâlharii care nu se dau în lături să facă rele! Strigă ea spre casa Solomonăresei! Șo pe ei Solomon! So pe ei , măăă!

Câinele sări gardul și se repezi spre  așazișii răufăcători cu lătrături furioase, făcându-i să se oprească, să se apere. 

-Vrăjitoarea începu să blesteme și să țipe, în timp ce Omul di Umbră îl croi în plin pe animal cu o bâtă ciobănească. 

Câinele căzu la pământ urlând de durere, în timp ce ticălosul personaj se abătu cu alte lovirturi asupra câinelui, cu gând să-l ucidă. Atunci, Marghioala, urmată de Prășcău și Sfântu, ocoli  gardul pe lângă râu, și ajunse degrabă la fața locului cu măciuca  gata să lovească:

 -(Din Romanul Bastarzii-Autoare Maria Giurgiu-publicat la Editura Armonii Culturale-2017)

Va Urma

 

AMINTIRI DIN EXISTENȚE ANTERIOARE

 

Autoare Maria Giurgiu

Motto

,,Candva am spus unui bun prieten :

Nu muri întrebându-te cum ar fi fost dacă… Trăieste! Trăieste cu mine, aici, acum!

- Când moartea mă ia de mână te voi ține cu cealaltă și îți voi promite că te voi găsi în fiecare viață viitoare, mi-a spus el. Suntem cu toții vizitatori în acest timp, în acest loc. Suntem doar în trecere. Scopul nostru aici este să observăm, să învățăm, să creștem, să iubim… și apoi să ne întoarcem acasă, spune un  proverb al aborigenilor australieni”

 

 

A doua zi trebuia să aibă loc intervenția chirurgicală și starea Aidei nu era prea bună. S-a întins pe pat. Simțea o mare sfârșeală și durere, însă durerea era suportabilă. Cel mai rău îi făcea febra și sfârșeala. Își simțea corpul amorțit pe jumătate și o chinuia o stare oribilă de teamă și neputință. Simțea cum se topea și i se scurgea energia, asemeni unei lumânări de ceară aprinse. Cineva veni și îi puse un termometru. Apoi vocile începură să se audă tot mai confuze, până se transformară într-un murmur, ca apoi liniștea să cadă peste ea ca neantul. Nu mai auzi altceva, decât o singurătate imensă. Trecuse o veșnicie și nu-și mai amintea nimic.

 Deodată, a invadat-o o căldură plăcută și s-a trezit într-o cameră mare, albă. Primul lucru care-i lovi privirea, fu silueta aceea nedefinită, întinsă pe o masă, în jurul căreia se agitau, mai mulți medici cu măști pe față. Privirea-i era atrasă ca un magnet de fața albă și nemișcată a corpului întins pe masa în jurul căreia roiau medicii. Silueta nemișcată deasupra căreia se mișcau febrile o mulțime de mâini o mulțime de îi părea foarte familiară... Ce ciudat! Ea se privea pe sine, cum zăcea întinsă... Era o masă însângerată de carne, prin care medici hăcuiau, răscoleau, coseau, toți concentrați, toți cu fețele acoperite de măști și sudoare., Cum e oare posibil¨? E sunt cea de pe masă și în același timp, sunt și aici, privindu-mă de la nivelul lămpii de pe tavan??? Doctorii lucrau cu febrilitate..., Sunt eu, Aida, nu încape îndoială, își zise! Mă simt minunat, ușoară ca un fulg și simt imboldul de a părăsi această cameră, de a mă îndepărta, de a fi liberă... Dau curs dorinței. Am început deja să mă îndepărtez, am trecut dincolo de ușă și cobor, multe scări... o infinitate de scări în spirală. Am tot coborât, până am ajuns într-o sală mare, cu pereții transparenți. Ușa era mare și transparentă, tavanul era și el transparent și prin el vedeam bolta nopții, semănată cu miliarde de stele și galaxii și mă izola de exterior, imenşi pereți de sticlă. Mă găseam într-un fel de colivie ciudată și oarecum asigurantă, ca un foișor de lansare în infinit. Marea ușa de sticlă mai separa ființa mea, de noaptea infinită. Aveam în fața privirii o hartă fără margini, agățată de un colț al lunii, în formă de seceră. Sala - foişor unde ajunsesem, coborând scările interminabile, era scăldată într-o lumină odihnitoare și binefăcătoare. Nu-mi dădeam seama de unde izvora lumina. Izvorul ei cu siguranță că nu era noaptea de afară, fiindcă ea curge în preajma mea... curgea chiar din mine.

Noaptea se reflecta prin pereții ca de cristal în toată misterioasa ei splendoare și mă chema tainic, să mă contopesc cu imensitatea. Nu era nici o lumină artificială în preajmă, totuși, aveam o panoramă superbă a cerului nopții infinite, în orice parte priveam. Îmi lipisem nasul pe geamul ușii de cristal și continuam să mă las ademenită în chemarea nopții. Impulsul era puternic, de a-mi deschide aripile și a zbura către înalt, să mă amestec printre aștrii ce clipeau a chemare.

Privirea-mi rămăsese agățată de o stea căzătoare mai mare decât celelalte Steaua aluneca repede pe cer, trăgând după sine o umbră întunecată, cu o viteză remarcabilă. Se îndepărta tot mai mult, din mijlocul celorlalte stele de pe boltă, devenind tot mai mare... mai vizibilă pe măsură ce se apropia de pământ.

Pe măsură ce cobora, începea să prindă contur, tot mai clar, pe fondul întunecimilor.

 Nu!!! Nu era deloc o stea căzătoare cu coadă, cum crezusem inițial. Era o umbră maaare, neagră cu aripi. În primul moment am crezut a fi o pasăre uriașă cu ochi arzători. De aceea o semuisem cu o stea căzătoare, când aluneca printre celelalte stele. Era o creatură uriașă, cu aripi. Ochii săi păreau în depărtare două stele roșii. Pe măsură ce se apropia i se conturau tot mai bine formele. Eram uimită și o priveam ca în stare de transă.

 Ochii mei erau fascinați de apariția acelei femei ce cobora din stele! O femei cu aripi negre... cu siluetă grațioasă, tânără și palidă aluneca spre mine din valurile nopții, confundându-se cu ele. Oh Doamneee! Brațele sale întinse îmi păruseră două aripi la început, dar nu erau. Era înveșmântată în negru, cu o mantie lungă, din material dens, fluid, subțire ca un giulgiu, care fâlfâia în urma ei. Din cauza acelei mantii o crezusem a fi o pasăre.

Însă acum, apropierea acelei creaturi de locul unde mă aflam îmi trezi sentimentul tulburător al unei fatalități iminente.

Marea uitării, din adâncu-mi se tulbură cu violență, aducând la suprafață amintirile unei alte existențe, de care eu până acum nu o mai știusem...

 Fără urmă de îndoială am înțeles că din nou, aveam în înaintea ochilor Îngerul Morții. Știam că după mine venise... nu era prima oară... O călăuză spre alte lumi!? Cine o trimisese?

Era frumoasă... De o frumusețe înfricoșătoare și tristă.

. Avea păr negru și lucitor ca pana corbului, adunat într-un coc frumos, exact cum eu văzusem odată, demult... la un teatru de operetă că îl purta o eroină fascinantă, tristă și îndrăgostită, Eroina se numea Madame Butterfly. Ce ciudat, că tocmai în aceste clipe să-mi răsară în minte amintirea eroinei lui Puccini!

Tristețea frumoasei Madame Butterfly mă tulburase mult la momentul respectiv, când fusesem la spectacol unde se juca piesa și îmi păruse inexplicabil sentimentul trăit atunci.

 Acum am avut revelația. Printr-o conexiune a sufletului, asemănarea îmi tulburase niște amintiri sfâșietoare dintr-o altă viață.

     Săgeți de gheață sfârtecau brutal, vălul de uitare care adăpostise adâncurile memoriei. Acum năvăleau de-a valma viziuni teribile, în forme de flashuri, care scurtcircuitau lumina ce curgea în jurul meu creând breșe. O multitudine de oglinzi vrăjite în care se derulau foarte clar, scene dintr-o viață uitată.

În unele, o altă Eu, împreună cu ființe iubite, într-o încăpere luminată, împodobită ca-n ziua de Crăciun și lângă un imens șemineu în care focul ardea vesel, doi copii frumoși chicoteau în jurul bradului deschizându-și cadourile. Un om frumos mă strângea alături de sine cu drag, într-un fotoliu, furându-mi o sărutare. În altă oglindă am zărit câteva clipe o pajişte, unde mă simțeam fericită, cu aceleași persoane dragi. Apoi... lumina din altă oglindă a început să se tulbure, și a apărut imaginea unei femei cunoscute... (mi-am amintit că eram Eu (dau nu cea actuală) împreună cu bărbatul meu, pentru care simțeam multă iubire. Mă vedeam alergând în noapte prin ploaie, ținându-ne de mână, râzând, în timp ce ieșeam dintr-un local luminat și plin de lume, amândoi în ținute de seară. Am intrat într-o mașină mare și el a început să conducă prin noaptea de smoală care ne-a înghițit cu mașină cu tot. În curând ne-am trezit în mijlocul unei furtuni năucitoare.

Din cer au pornit să se reverse asupra noastră tone de apă, laolaltă cu fulgere și trăsnete. Șoseaua șerpuia printre arbori și din cauza ploii și a nopții bântuite de toate spiritele demonice nu mai zăream deloc drumul. Deodată, un fulger și un trăsnet a sfârtecat cerul, luminând pentru o clipă, o imagine de coșmar. Un copac imens, cuprins de flăcări se prăbuşea chiar asupra noastră, trosnind infernal. În același timp cerul își revărsa furia mai abitir ca o armată de demoni îndrăciți. În acele clipe năucitoare am simțit o durere imensă, ca și cum o pădure de săbii m-a sfârtecat în mii de fărâme. Și apoi... s-a coborât brusc asupra mea o tăcere la fel de imensă.

  Infernul și-a deschis porțile și cineva mi-a întins o mână. Am cuprins acea mână încrezătoare și am ieșit din infernul de flăcări Era Ea... Am privit în urmă, în timp ce mă trăgea după sine, cum soțul meu iese din mijlocul flăcărilor, cu mâinile însângerate și s-a năpustit la ușa din partea unde șezusem eu. A smuls-o cu forță și se chinuia, urlând ca un nebun numele meu. Încerca să mă scoată, fiind strivită sub acoperișul mașinii și ramuri ce-mi sfâșiaseră trupul Se chinuia înnebunit să îndepărteze crengile groase ale copacului, carbonizat. ce fumega cuprins de flăcări. Copacul acela imens strivise laolaltă cu capota mașinii trupul a ceea ce fusesem.

 Degeaba încercam cu disperare să-l liniștesc pe omul iubit, încercam să-i spun că eu eram salvată, ca plecasem deja din acel trup care devenise o masă de carne sfâșiată, sânge și scrum. Eu plecasem împreună cu Salvatoarea. M-am smuls de lângă ea și m-am apropiat de omul meu. încercarea mea de a-i calma deznădejdea s-a dovedit în van. Îi strigam:

- Îndepărtează-te Maxim, Maxim... iată-mă, vie și nevătămată! Vino!...

Spre uimirea mea, deși îl atingeam, el nu mă vedea și nu mă auzea... eram imaterială... oh, Dumnezeule mare, nu reușeam să înțeleg!!! El nu mă vedea și nu mă auzea și continua să ia cu asalt ușa aceea în flăcări, ca să scoată acel corp sfârtecat și aproape carbonizat din grămada de fiare... Cu chipul negru de fum, cu mânecile hainii în flăcări urla ca o fiară înjunghiată, strigându-mi numele. Magooot! Doamneee, nu-l lăsa pe fiul noştru, fără mamă, urla scos din minți, Maxim!

,,Bine că nu erau cu noi, am gândit.” Mi-am dat seama că nu mă va mai putea vedea niciodată... Mi-am dat seama abia atunci, că trupul carbonizat era al meu... și din nou m-am repezit să-l scutur pe Maxim să-l îndepărtez de iadul în care el se întorsese cu riscul de a muri ars de viu. Fugi din iadul acesta fugi!!!... trebuie să ai grijă de fiul nostru! Eu sunt aici... strigam disperată!

Murisem și cea care încerca să mă ducă cu sine departe de ce iubisem, era Îngerul Morții.

Am privit-o cu ură. Mi-a răspuns cu un semn de întrebare telepatic:

,, Vrei să te întorci, mi-a zis cu un rânjet victorios, privind spre trupul sfârtecat de fiare și carbonizat?”

 Plângeam înspăimântată privind durerea și neputința omului drag, de a mă vedea și auzi. M-am întors spre ea și i-am cerut., ,,Lasă-l pe el, să trăiască! Vin cu tine, însă fiul meu trebuie să aibe barem pe tatăl lui alături, până crește! Te implor... i-am zis, văzând ezitarea din privirile Ei... aștepta... îl aștepta și pe Maxim....

,, Lasă-l pe el, striga sufletul meu înfricoșat!...”

Ne-am îndepărtat Fusesem un suflet smuls cu brutalitate, vieții, neliniștit, îndurerat, sfâșiat ... Ea... mă luase cu sine într-o călătorie prin nemărginire, de care am uitat.

De aceea simţeam că o cunosc...Mă răpise dintr-o viață pe care o iubisem...Acum se întorsese.

Mâinile sale aveau degete foarte lungi... subțiri... încovoiate asemenea ghearelor de acvilă. Femeia pasăre cobora lin, venind direct spre mine și ochii ei priveau într-ai mei hipnotici, adânci și roșii. Părea un spectru, cu fața sa extrem de palidă și rigidă ca o mască de ceară, care nu știu prin ce asociere de idei, îmi sugera Justiția Divină.

Coborî lin și atinse pământul cu picioarele goale. Se opri chiar de cealaltă parte a ușii. Eu încremenisem sub forța hipnozei, cu nasul lipit și mâinile amândouă sprijinite de geam, cu palmele deschise. Își lipi la rândul său, de geam mâinile de pasăre de pradă, suprapunându-le peste palmele mele, ca într-un joc de copii. Ochii săi fixau intens pe ai mei. Percepeam cu intensitate dorința sa de a se contopi cu făptura mea și atunci... din adâncul uitării un val furios ce mătură forța hipnozei, răzbătu cu violență pe orizontul subconștientului. Suflul Vital din mine scoase un țipăt înfricoșat.

O cunoscusem demult... amintirile îmi erau însă prea tulburi, nu-mi aminteam tot.,

Îmi făcu un semn cu privirea, arătând spre înalt, cerându-mi telepatic să deschid ușa ce ne despărțea și să vin cu ea. Sufletul îmi poruncea să nu o ascult. Cu mare efort am reușit să mă scutur de sub vraja privirilor sale. Calmă, lucidă cu vocea sufletului i-am răspuns:

- Te cunosc, știu cine ești, Moarte! Ne-am mai întâlnit. Atunci m-ai luat cu tine, dintr-o viață încă netrăită. E adevărat?

- Da! Mi-a confirmat, înclinând ușor capul.

- Însă acum nu te voi urma, am continuat, nu-ți deschid! Pleacă, i-am poruncit!

Fața i se întunecă și frumusețea i se contorsionă într-o grimasă rea. Era surprinsă și ochii săi mă sfredeleau intens. Înțelesese că sunt hotărâtă să nu plec cu ea. În cele din urmă își desprinse încet mâinile de geam și începu să se înalțe înceeet, încet, cu privirea mereu înfiptă într-a mea, cu o nuanță de dezamăgire în ochii săi roșii și mai încruntată, decât la sosire.

Se desprinse de pământ și începu iar să plutească în aer, mereu cu ochii înfipți într-ai mei. Se îndepărtă, înălțându-se către cerul spuzit de stele cu spatele. Ochii săi nu mă slăbiră nici o clipă, până se pierdu printre ele, la fel cum venise. Imaginea i se estompă treptat, devenind iar o umbră neagră, duh al nopții eterne cu ochii de flacără înghețată.

Am rămas pironită privind cerul, până ce am perceput o senzație de disconfort fizic, provocat de amorțirea și furnicături în corp. În cele din urmă am învins somnul acela de plumb,. Am reușit să mă mișc, trezindu-mă și ieșind din acea stare ciudată de încremenire.

M-am trezit din anestezie. Trupul îl simțeam plin de durere. greu de suportat. însă îmi dispăruse complet teama în fața morții.